Iasi

Il faut que je vais à Paris

Undeva, candva intr-un targ prafuit de provincie, ateriza intr-o zi de toamna o domnita bruneta cu parul lung. Delicata si cu unghii rosii si lungi, ne parea picata de pe alta planeta. Inceputul anului scolar. Era neobisnuita fata de profesorii pe care ii vedeam zi de zi. Nonconformista, cu fuste stramte, o vedeam la tigara si cafea in pauze. Era noua profesoara de limba franceza. Adorata de domnii profesori si invidiata de doamnele profesoare „onorabile„. Nu-mi amintesc cum o chema. Se intampla undeva prin anii ’80. Fata de serbarile cu care eram obisnuiti inca din gradinita, don’soara de franceza propune ceva nou si neobisnuit. O opera cu copii! Si astfel s-a nascut „Alba ca Zapada„! Eu am avut sansa de fi „actor” in aceasta piesa, jucand rolul unuia dintre pitici. Versurile si muzica in limba franceza: „Blanche-neige, Blanche-neige/Ne pleurez pas, s’il vous plaît„. Ne uitam la ea, ne inchipuiam ca ea e Alba ca Zapada si aveam o motivatie maxima ca lucrurile sa iasa cat mai bine. Dar anul s-a terminat si ea s-a dus! N-am mai vazut-o niciodata!
A venit alta profesoara de franceza. Doamna Angela S. Rafinata, micuta, sensibila, blonda si afurisita! Punea note mici, dar ii placea de mine. Aveam nasul mereu infundat si dadeam senzatia ca am accent! Am pacalit-o cu asta si imi punea note mari. Nu stiu daca de asta imi era draga, dar eram atent la orele ei si invatam. A ramas acolo, in orasul prafuit in care am invatat, am vazut-o multi ani, n-am avut curajul de a mai vorbi ulterior cu ea.

In liceu, o alta doamna, madam Popesco. O doamna volubila, plina de farmec si de povesti. Nu invatam nimic ca la carte. Avea o maniera aparte de a ne face sa ne simtim apropiati de patria lui Voltaire. Ne spunea mereu povesti despre artistii si oamenii de cultura francezi, ne aducea carti de arta, ne amintea de vizitele ei din Franta. Eram fascinati, eram inca inainte de ’89 si Madam ne deschidea ochii catre o alta lume. Ascultam Edith Piaf, Mireille Mathieu si Charles Aznavour, vedeam filme cu Jean Gabin, Jean Marais, Alain Delon, Belmondo, Loius de Funes, Brigitte Bardot si Catherine Deneuve. Hugo, Balzac, Camus, Dumas, Flaubert, Moliere, Jules Verne, Renoir, Monet, Cezanne…toti devenisera pentru noi la fel de cunoscuti precum Eminescu, Caragiale, Grigorescu sau Tonitza.

A trecut. Eu am parasit orasul prafuit, in care nu se intampla nimic si am ajuns in Iasi. M-am indragostit la inceputul anilor ’90 de Patricia Kaas, Alizee, Vanessa Paradis si de Lara Fabian (ma rog, e belgiana, dar tot vorbitoare de limba franceza). Ba chiar am inceput sa-l cant (!) pe Michel Delpeche pe la sesiunile de karaoke! Aveam legaturi cu niste amici din Franta care veneau in vizita periodic in Romania. Imi exersam cunostintele de franceza cu ei, dar mai degraba i-am invat noi pe ei despre tuica, dop, sarmale si mici.

Acum lucrez la o companie care are legaturi stranse cu mediul european de afaceri. Eu lucrez pentru…Belgia, nu Franta, dar pentru partea de sud, Vallonia, deci tot vorbitori de limba franceza. Pare ca parte din existenta mea e sortita sa fie legata de francezi.
Cu toate acestea, desi am fost in Belgia, nu am avut ocazia de merge in Franta. Este pe lista mea, ba chiar in cap de lista. Nu se intrevad plimbari planificate in viitorul apropiat, asa incat n-am decat o solutie: sa-mi iau un bilet, sa las totul deoparte si sa plec pur si simplu!
S-a mai intamplat in trecut sa plec dupa o decizie de 5 minute. Mi-am mai schimbat traseul planificat in concediu, doar pentru ca auzisem o stire la radio cum ca in cutare loc se intampla evenimentul X. Zilele trecute am avut un moment de nebunie cand am vrut sa plec in Vama Veche. Insa rationalul si micile constrangeri cotidiene au invins emotionalul si n-am avut puterea sa cedez. Cu siguranta intr-o zi, sper in viitorul foarte apropiat, sa nu mai existe nimic care sa ma retina si voi fi dus. O sa arunc tuturor o singura intrebare simpla si o singura data: „Mergi?” (fara a mentiona „unde„) . Va fi invitatul meu cel care va raspunde corect! 🙂

Si pentru ca astrele par sa aiba tendinta sa se alinieze intr-o anumita directie s-a intamplat ca zilele trecute sa intalnesc pe…. dar asta e alta poveste cu tigara, cafea si miros de cerneala.
Pentru ca o tigara, o cafea sau un pahar de vin au nevoie de o poveste pentru a fi savurate pe deplin…

Reclame
Categorii: Iasi | Etichete: , , , , , | Lasă un comentariu

Dragostea care a incetat sa mai creasca

Calendarul Ateneului din Iasi anunta o noua premiera pentru luna februarie. Piesa „Eram si Era” cu….., in regia lui ….. blank! nicio informatie pe site! Un mister total despre personaje si nicio descriere, niciun hint, nimic. Doar titlul sugera ceva, ceva si data premierei, 14 februarie, adica de Valentain Dei (sic!). Incerc sa trag de limba pe cineva din interior. Nimic! Stiau desigur, dar au pastrat suspansul pana aproape de premiera. „Fie ce-o fi!” si mi-am luat bilet. Online, desigur. Cateva zile inainte de premiera gasesc undeva in media ieseana niste versuri care parca adanceau si mai tare misterul: „Intr-o zi un rinocer stătea pe o bancă. Acum era bine. “Sunt proaspăt lipit” își spunea. Ca o zgardă argintie îi stătea lipiciul uscat. “Înainte nu eram cu capul pe umeri?” Și-apoi, deodată / Apăru o fată / În palme l-a luat…etc„. In sfarsit erau informatii despre cei ce vor fi eroii piesei: Cezara Fantu si Codrin Danila. Regia: Ovidiu Ivan. Iarasi confuzie! Ovidiu Ivan e mai spre comedie din cate il stiu eu, piesa parea a fi ceva despre dragoste, nu era genul lui preferat! Deci, piesa avea sa aiba si accente comice si asta m-a facut sa nu regret alegerea de a merge la o piesa despre care nu stiam nimic.

Cu o seara inaintea premierei, marti cum ar veni, nu ma simteam prea bine. O raceala care a cuprins tot orasul se cuibarise si in mine si isi cerea drepturile. Am incercat sa-i vin de hac cu o sticluta de sirop de tuse si niste septogale, dorindu-mi sa-mi treaca pentru a fi prezent la premiera. Nu m-as fi dus daca nu reuseam sa-mi stapanesc tusea. Din fericire, la momentul piesei, imi mai trecuse si am participat la eveniment. N-am tusit decat de vreo trei ori si atunci in momentele cand artistii au primit aplauze la scena deschisa pentru replicile spumoase. In foaier, ma intalnesc cu Ana. Schimbam cateva vorbe, incerc s-o ispitesc, s-o duc spre subiectul „despre ce va fi„. E abila in comunicare, pare sa-mi simta intentiile si nu se lasa pacalita, deviaza discutia spre bomboane de ciocolata! Apare John, colegul meu care nu rateaza nicio premiera. Adina cu sotul, alte fete cunoscute. Fifi trece ca o furtuna printre oameni, direct in culise. Dumi Florescu si Dragos Maftei de asemeni sunt acolo, alaturi de colegii de breasla. Regizorul Ivan se plimba usor agitat, pare sa aiba emotii. Maestrul Emil Coseru e prezent sa-si vada discipolii in actiune. Directorul Ateneului, d-nul Apreotesei, e si el acolo. Toti sunt gata!

O EA si un EL la momentul adolescentei. El, cam timid, ea cam prea indrazneata si vrea totul. Isi accepta totul unul altuia si consimt ca sunt facuti unul pentru celalalt. Doi ani mai tarziu, lucrurile nu mai sunt deloc la fel. El, prea morocanos si preocupat de job si prieteni. Ea, la fel de ocupata, dar doreste sa se asigure ca sentimentele dintre ei sunt aceleasi. Nu e posibil. A aparut rutina, actiunile se succed rapid in miez de noapte, dialogurile sunt cu accente comice, dar si dramatice in acelasi timp. Ea vrea, el nu cedeaza. Ea cere, el nu ofera. Dintr-o gluma totul se transforma in drama si pana la un deznodamant trist nu mai e decat un pas. El are o ultima incercare disperata de a salva situatia, dar e teatrala si lipsita de sinceritate. Al saselea simt al femeii nu se dezminte si ruptura se produce. Sincer, a fost neasteptat! Filmele, piesele se termina in general cu happy-end si cu „si au trait fericiti pana la adanci batranete„! Azi n-a fost asa. Dar poate e mai bine. Poate au dorit sa traga un semnal de alarma asupra faptului ca trebuie sa exista si altceva in afara de serviciu si preocupari personale. Ca cei de langa noi trebuie pusi pe primul plan. Ca dragostea, oricat ar parea ea de complicata, utopica, mereu flamanda, e simpla si  trebuie doar intretinuta, cultivata si ajutata sa creasca. In aceasta seara, ni s-a arata cat de usor se poate ofili, atunci cand crezi ca lucrurile pot merge de la sine, intr-o inertie pe care nicio fizica din lume n-o poate sustine fara a fi ajutata. Pentru ca nu-i asa? „Abia cand a plecat plangand si mi-a luat inima/ M-am indragostit numai de ea„. Din pacate, de data asta a fost trop tard… Am plecat de la piesa asta mai mult cu intrebari, decat cu raspunsuri. Rumeg de vreo doua zile asupra situatiilor si imi cam da cu virgula! Aplauze ! Atat am inteles eu… 🙂

Sursa photo: Pagina de Facebook a Ateneului Iasi

Categorii: Iasi | Etichete: , , , , , | Lasă un comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.