Arestat de Craciun!

Iesisem din misiune, dupa calvarul serii precedente. Am apucat sa dorm cateva ore, nu stiu cum, cu capul pe o lada de grenade si pe un pat improvizat din cutiile de cartuse. Era ziua de Craciun, iar afara era liniste. Nu se tragea de cateva ceasuri si lucrurile pareau sa se fi linistit. Aveam un televizor alb-negru, cocotat undeva pe un dulap, care, curios, rezista eroic, desi nu fusese inchis de zile intregi. Nu-mi aduc aminte ce mancam, cand mancam, dar stiu ca aveam mereu biscuiti in buzunare, parca eram personajul desprins din „Dragoste de viata” a lui  Jack London. Posta nu functiona normal, n-avea cum, iar pachetele trimise de acasa erau ratacite cine stie pe unde. Undeva pe la pranz se anunta executia sotilor Ceausescu si era o stare generala euforica. „Gata, totul s-a sfarsit, va fi liniste de acum, totul va reintra in normal.” Numai ca n-a fost deloc asa, dupa moartea fostilor conducatori, in Sibiu inca se tragea, iar ultimul foc de arma l-am auzit pe 5 ianuarie 1990!

Ne bucuram si imparteam intre noi tot ce aveam mai bun prin valize. Nu stiam ce ne ofera ziua de maine. Paul, un coleg din Piatra-Neamt, cam rebel de felul lui, incepe sa cante o colinda. Silent Night. Il ascultam rontaind te miri ce, dar cu un ochi la teveu, la stiri, sa vedem ce se mai intampla. „Frumos canti, parca ai studiat muzica!”, ii zic!  „Chiar am studiat!„. Ma trage deoparte si imi sopteste : „Stii, am descoperit un pian in sala de sport. Ma duc diseara!” . Fara sa clipesc, i-am spus ca merg si eu, daca nu intru in vreun post de aparare pe undeva. Aveam si eu ceva abilitati muzicale si am rezonat perfect cu Paul al meu (pe unde-o mai fi astazi?). Nu se intampla nimic important peste zi, pe seara eu sunt liber, el la fel si ne strecuram amandoi printre niste gratii metalice intr-o sala. Armele sunt cu noi, consemnul era sa nu ne dezlipim de arme nici la toileta. Intr-un colt zacea prafuit si uitat de cine stie cata vreme un pian. Nu era chiar un pian, de ala cu coada, ci mai degraba o pianina. Ii ridicam capacul de pe claviatura, incercam cateva acorduri si observam ca e usor dezacordata, dar chiar nu conteaza. Incepem sa schitam ceva la doua maini si pare sa ne simtim in largul nostru. Taman in aceleasi momente afara incep sa se auda zgomote de arme. Ne oprim si asteptam in tacere. In cateva minute focul se opreste. E liniste din nou. „Ei, o fi tras unii accidental, s-a mai intamplat!” Incepem din nou sa cantam. Merge greu, se simte lipsa exercitiului, frigul, degetele nu prea ne asculta. „Stai! Mainile sus! Nu misca nimeni!” se aude deodata. Inghetam! Ridicam mainile, nu putem risca nimic. Gratiile printre care ne-am furisat zboara in laturi si apare unul din ofiterii unitatii cu vreo 2-3 soldati langa el, toti cu armele indreptate spre noi. Ne identificam, ne recunosc si suntem arestati. Armele sunt luate de camarazii nostri, iar ofiterul ne suduie continuu: „sunteti dementi si inconstienti, afara se trage si voua va arde de colinde si de cantat, etc, etc...”. Eu si Paul tacem supusi, dar  zambim unul la celalalt parca fericiti ca ne-am indeplinit o dorinta de Craciun, fara sa realizam pericolul la care ne-am expus. Dar ne imaginam un teritoriu de lupta in care se aud deopotriva impuscaturi si colinde inganate la un pian in acelasi timp. Cum a sunat oare pentru cei de afara? Suntem dusi in arest. Nu-l vazusem niciodata pana atunci. Ni s-au luat centurile si armele. Cred ca vreo doua ore am stat acolo, apoi am fost dusi la comandantul unitatii. Ni s-a tras un perdaf cu toate injuraturile romanesti existente la momentul acela, le-am acceptat supusi si am fost trimisi la plutonul nostru. Asta a fost toata pedeapsa pe care am primit-o. Era 25 decembrie 1989, iar Revolutia (sau ce-o fi fost!) la Sibiu inca continua si se tragea, desi in tara, toate orasele anuntau incetarea focului. Mistere inca nedeslusite….

Sursa photo: http://www.iwm.org.uk/

Anunțuri
Categorii: Iasi | Etichete: , | Lasă un comentariu

Greu sau usor de ucis?

Intuneric si frig. Am un post de garda undeva in mijlocul unitatii. Un spatiu deschis intre doua cladiri. E ora 11 intr-o noapte de decembrie. Mi-e ciuda ca sunt aici. Ar fi trebuit sa fiu acasa cu familia si sa ne pregatim de Craciun. Iar eu am in buzunare doar un pachet de biscuiti tari si reci si un pachet de LM. Inutile tigarile pentru ca nu am voie sa fumez in timpul misiunii. E o perioada dificila. Intri in post la ora H, dar nu stii cand iesi. Am vreo 36 de ore de cand nu am dormit si nu m-am descaltat. Totul pare cumva scapat de sub control, comandantii primesc informatii si zvonuri care mai de care mai ciudate, dar niciunul nu se confirma. Toata lumea intelege ca e un razboi al dezinformarii totale si nimeni nu stie ce e real si ce e adevarat. Asta face ca deciziile sa fie luate cu foarte mare dificultate.

Totul a inceput acum cateva zile cand intr-o duminica lejera, undeva dupa pranz, am primit alarma de lupta: Radu cel Frumos. Am primit 120 de cartuse, asta in conditiile in care nu trasesem pana atunci decat 7 cartuse in poligon. „Pentru ce primit atatea gloante?” e intrebarea tuturor. „Ca sa ucideti!” – vine raspunsul sec al unui comandant. PE CINE? Pare ireal, ni se pare inca o joaca, o alarma obisnuita, ne asteapta poate un mars mai lung si o aplicatie mai complexa. Totusi faptul ca am primit atat de multe gloante face ca totul sa devina extrem-extrem de incordat. Aveam sa ne convingem in zilele urmatoare ca nu e deloc o gluma.

Fac pasi sa ma incalzesc. Ma misc doar pe o raza de 10 metri in jurul postului. Arma e mereu in pozitie de tragere la sold si am glont pe teava. Doar piedica e pusa. Ma simt ca intr-un film de razboi rusesc asa cum deseori vazusem la teveu.  De undeva, din departarile orasului se aud zgomote razlete de arma. Ne-am obisnuit cu ele de cateva zile. Ba chiar stim sa distingem tipul de arma cu care se trage dupa zgomot: „asta e Carpati, asta e PM (pistol-mitraliera)...”. Ciulesc urechile incercand acelasi joc, al identificarii armelor, dar treptat realizez ca zgomotele se aud din ce in ce mai clar si par sa se apropie de noi. De la etajul unei case de vis-a-vis vad o flacara si zgomotul armei e la cativa zeci de metri in fata mea. Nu stiu daca se trage in directia mea, dar instinctul de conservare imi spune ca trebuie sa ma protejez si ma arunc pe burta. Nu sunt singurul care a observat flacara armei adverse, iar in secundele urmatoare, zeci de arme din jurul meu si-au indreptat tirul spre acea lumina. Se dezlantuie in jurul meu un adevarat iad. Nu trag, nu stiu unde, nu-mi vad inamicul. Ma uit in jurul meu si caut un loc de refugiu. Doar doua cladiri la 20 de metri una de alta, eu intre ele, iar langa mine un cazan de topit smoala cu diametrul de vreo doi metri confectionat din tabla groasa. Nu ma gandesc deloc si sar in cazanul cu pricina. Am casca, dar chiar si asa, nu sunt deloc curios sa vad ce se intampla afara. Din cazan vad doar un etaj superior al unei cladiri din unitate si vad cum zboara din el bucati de tencuiala. Cineva totusi, trage spre noi! Ma simt protejat de cazanul meu si multumesc lui Dumnezeu si celor care l-au lasat uitat acolo. Un glont ratacit sau poate vreun colt de piatra zburat din vreo cladire atinge cazanul meu, iar piuitul metalului rece mi-a sunat multe zile in cap. Ca si cum n-ar fi fost suficient, dintr-o data aterizeaza in cazan un  alt militar care s-a dovedit a fi chiar comandantul de pluton. Ne-am speriat reciproc, unul de celalalt. As fi putut sa apas pe tragaci inconstient, dar, din fericire, arma e blocata, are piedica pusa si asa am evitat un dezastru, sa-mi ucid propriul comandant. Comandantul meu era un om extraordinar, care n-am inteles ce cauta in armata. I-am si spus asta, iar peste ani, l-am regasit la conducerea unei edituri, acolo unde parea ca se simte in apele lui. Am meditat de-a lungul vremii la acel moment si m-am gandit ingrozit ce s-ar fi intamplat daca nu aveam piedica armei pe OFF. Si daca instinctul de conserva imi spunea sa trag sau sa reactionez violent. Si mai ales cati dintre cei aflati in situatia mea s-au speriat, n-au avut arma asigurata si s-a descarcat in vreun coleg de arme, curmand vieti in mod accidental si nejustificat. Si mai ales cine se face vinovat de toate aceste momente confuze si de dezinformare la care am fost supusi in acele zile. Cine o fi tras in noi ca n-am vazut niciun terorist! Intrebari la care nu am aflat raspunsuri, acum, dupa 28 de ani de la evenimentele pe care le traiam la Sibiu, 24 decembrie 1989….

Sursa photo: arhiva personala.

Pi.eS. Diseara sau maine o sa va povestesc cum am fost arestat la Revolutie…

Categorii: Iasi | Etichete: , , , | 6 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.